Din punct de vedere medical se admite (în general) o schemă clasică a etiologiei sindromului morbid, acesta fiind definit ca o tulburare în funcționarea unui organ sau sistem, datorată la rândul său unor dereglări de structura sau/și funcție celulară decelabile microscopic – leziuni – sau/și prin investigații a chimismului celular. Această schemă determină perceperea bolnavului ca un “purtător de organe bolnave” și nu ca pe o ființă umană unică, cu munca, speranțele, și temerile sale.
Terapia manuală, general spus Masajul, depășește această orientare, afirmând că sănătatea sau boala sunt stări dependente de funcționarea întregului organism (inclusiv de starea psihică a persoanei) și nu doar de funcționarea diferitelor organe luate separat.
Această înțelegere a totalității funcționale a organismului uman pe care și masajul o postulează, se integrează în orientarea mai largă a înțelegerii bolnavului ca entitate cu o subiectivitate distinctă care reacționează conștient și inconștient în fața propriilor sale boli, a medicului, a terapeutului, a tehnicii terapeutice etc, reacțiile sale fiind în măsură să susțină sau să împiedice revenirea sa la starea de sănătate.
Starea psihica este determinată și influențată și de starea de sănătate a corpului iar starea de sănătate a corpului este determinata și influențată și de starea psihica. Am definit astfel relația de inter-dependență, de determinare reciproca dintre Psyche și Soma postulata încă din antichitate.
Problemele de psihologie au anumite particularități în relația ocazionata de ședința de masaj și care țin de specificul condițiilor actului terapeutic. Maseurul este obligat să se implice direct în actul terapeutic, deseori acesta nefiind “protejat” de un sistem în care terapeutul este doar o “rotiță” a unui angrenaj mai mare.
Subiecții implicați în relația maseur-pacient vor fi confruntați cu “interferențe” psihologice variate și complexe. În cele ce urmează vom prezenta succint unele aspecte psihologice ale terapiei prin masaj.
1. PROBLEME PSIHOLOGICE ALE TERAPIEI PRIN MASAJ IZVORÂTE DIN RELAȚIA MASEUR-PACIENT
Importanța relației maseurului cu bolnavul în acțiunea terapeutică este în general un fapt cunoscut și acceptat de către specialiștii în psihologie și sociologie și se consideră că relațiile maseur-pacient influențează nu numai aspectele practicii terapeutice specifice cât și evoluția psihică a acestora.
1.a) Atenția acordată cauzelor subiective;
Unul din primele aspecte care se remarca în relația maso-terapeutului cu bolnavul este atenția crescută, comparativ cu situația din alte tipuri de terapie, pe care maseurul o acordă acuzelor subiective pe care bolnavul le dezvăluie. Acest fapt favorizează transferul afectiv pe care pacientul îl face față de maseur, transfer care este un factor important în obținerea rezultatelor terapeutice.
1.b) Caracterul direct al relației maseur – pacient;
În medicina modernă relația medic-pacient este depersonalizată de medierea diagnosticului prin intermediul tehnologiei de investigare medicala și limitată datorită numărului mare de pacienți pe care medicul trebuie să-i investigheze respectiv trateze zilnic. De asemenea actul “terapeutic” în care medicul interacționează direct cu bolnavul este limitat la adresarea câtorva întrebări și prescrierea rapida a unei rețete. În cazul în care trebuie acordata o îngrijire ce presupune contact direct cu bolnavul (intervenții chirurgicale, examen și tratament ortopedic etc.) timpul pe care medicul își permite să-l aloce fiecărui bolnav in parte este extrem de limitat. În consecință bolnavii au senzația că sunt tratați “pe bandă rulantă”.
Astfel, ființa umană, persoana, devine o entitate nosologica a cărei diagnosticare și încadrare într-un sistem terapeutic se face prin intermediul unei serii de analize, examene și acțiuni curative, în care bolnavul este manevrat în maniera de obiect.
Și nu în ultimul rând ar trebui menționat faptul că în stabilirea diagnosticului, a tratamentului și a monitorizării ulterioare a bolnavului, intervin mai multe persoane, cadre medicale din diferite discipline/specializări, fapt care determină lipsa de asumare a responsabilității actului medical (deseori bolnavul fiind “plimbat” de la un medic la altul, fiecare declinându-si responsabilitatea și deseori chiar competența). Deseori ultra specializarea și pluridisciplinaritatea medicinii moderne pot determina opinii diametral opuse în ceea ce privește diagnosticul și/sau conduita terapeutică.
Spre exemplu: un pacient care se prezintă la medicul de familie acuzând o nevralgie intercostala va fi redirecționat spre a fi investigat de un medic specialist radiolog care “descoperă” folosind tehnici de imagistică o scolioză și o artroză vertebrală și redirecționează pacientul spre medicul specialist ortoped (pentru scolioza) acesta redirecționează pacientul către specialistul reumatolog (ptr. artroza vertebrală) acesta va dirija pacientul spre specialistul neurolog (pentru nevralgia intercostală) acesta va cere și opinia unui pneumolog (sa nu fie cumva și o suferință pulmonară asociată) pe lângă toți aceștia pacientul va fi îndrumat și spre laboratorul de analize medicale. Despre care dintre medicii mai sus menționați pacientul poate spune ca este “medicul curant” ? Care dintre dânșii își v-a asuma explicit responsabilitatea tratării pacientului?
În contrast cu cele menționate mai sus, relația dintre maso-terapeut și bolnav are un caracter direct, eliminându-se “traversarea” personalității bolnavului prin mijloacele tehnologice moderne și prin “pasarea” acestuia de la o disciplina medicală la alta.
Este de asemenea important de menționat faptul ca în cazul maso-terapiei, cadrul și metodele terapeutice folosite nu mai anihilează percepția reciprocă a celor doi subiecți ca fiind “dedicați” unul altuia.
Din obiect al manevrării terapeutice bolnavul are posibilitatea de a redeveni subiect iar maseurul se prezintă ca terapeut si nu ca “anexa” a unor aparate și instalații sau ca element compozit a unui mecanism (sistem).
Dezvoltarea tehnologică a masajului (de ex. vibromasajul, aparatele de stimulare neuro-musculară, fotoliile și paturile speciale de masaj etc.) nu trebuie să ducă la pierderea acestui caracter direct al relației dintre maseur și pacient, caracter atât de important în abordarea terapeutică a bolnavului pentru a fi complexa și completa.
1. c) Intimitatea interpersonală;
O particularitate foarte importanta a actului de terapie prin masaj (și procedee manuale în general) este dată de ceea ce s-ar putea numi intimitatea interpersonala a terapeutului și bolnavului. Ședința de masaj are un caracter de inter-relație directă “față-n față” ceea ce facilitează crearea unui climat propice acțiunii psihoterapeutice, dar în același timp atrage atenția asupra necesitații informării terapeutului cu privire la efectele iatrogene, de nedorit, pe care relația psihologică particulară a ședinței le poate favoriza. În lipsa unui control asupra acestei relații, activ exercitat de un medic respectiv de psiholog, terapeutul poate fi “victima” tulburărilor psihice ale pacientului. Sau chiar invers, problemele, tulburările psihice ale terapeutului se pot răsfrânge asupra pacientului și a actului terapeutic.
Diferite studii arata ca circa 40% dintre bolnavii care se prezintă la medic pentru tulburări somatice au de fapt diverse tulburări psihice, medicația specifică tulburărilor somatice neavând valoarea curativa scontată.
Dar psihoterapia este necesară nu numai în aceste cazuri, de false somatopatii, ci ea trebuie să susțină și actul terapeutic în mod adecvat orientat asupra unei tulburări somatice reale, deoarece reacția psihologică centrată pe mecanisme de transfer-contra transfer și identificarea funcționează în masaj (și numai) indiferent de acordul și acceptarea de către terapeut sau bolnav a acestei relații. Obținerea vindecării poate fi blocată din cauza intervenției unor mecanisme psihologice derivate din interacțiunea bolnavului cu circumstanțele terapeutice.
1. d) Dependența afectivă;
Unul din pericolele care pot să apară în relația maseurului cu pacientul este dependența afectivă a bolnavului față de maseur. Aceasta poate influenta negativ actul terapeutic, mergând pana la a amâna obținerea însănătoșirii.
Relația stabilită prin intermediul aplicării masajului are nu numai implicațiile fiziologice specifice aplicării metodelor curative ci și implicații psihologice. Actul terapeutic în sine răspunde și unor nevoi afective ale bolnavului. Intensitatea relației psihologice fiind mai mare decât în alte tipuri de tratament. Un efect posibil este “perseverarea” pacientului în starea de boală care îi aduce grija atât de direct manifestată a terapeutului.
Nevoia pacientului de mângâiere (la propriu și la figurat) pe care maseurul o satisface (deseori fără ca acesta sa o considere ca atare!); faptul că atingerea este poate cea mai importantă formă de comunicare directă; faptul că pacientul permite să-i fie atins tot corpul chiar și în zone (regiuni) considerate “intime” (deși această atingere nu are conotații sexuale sau si nici nu ar trebui trebuie sa aibă!!); Faptul că maseurul se adresează direct ariei dureroase (nu folosește intermediari precum “pilula” sau diverse instrumente, etc) adică maso-terapeutul “ia durerea cu mâna” etc; toți acești factori enumerați mai sus pot vor determina apariția unei puternice legături afective între cei doi subiecți. Consecințele acestei legături putând fi, mai mult sau mai puțin, benefice înfăptuirii actului terapeutic.
Reducerea depersonalizării tehnologice din actul terapeutic face ca relația stabilita în masaj sa fie mai “tentantă” pentru o personalitate cu o suficientă încărcătura nevrotica, tratamentul fiind astfel prelungit în mod nedefinit.
Implicarea afectivă a maseurului poate afecta negativ rezultatele curative atunci când afectul primează asupra rațiunii. De ex. “mila” exagerată ce determină terapeutul sa nu efectueze acele procedee care “displac” pacientului (chiar dacă acestea sunt imperios necesare obținerii rezultatelor curative satisfăcătoare!) sau tendința de “exces de zel” din partea terapeutului, pentru a obține o însănătoșire cât mai grabnică a pacientului de care este legat afectiv.
1. e) Pasivitatea;
Pacientul revine periodic la terapeut, suportă procedurile aplicate, însă participarea (implicarea) sa activă la tratament este nulă sau foarte redusă.
Din punct de vedere psihologic aceasta pasivitate a pacientului pe care masajul îl favorizează nu este benefică. Bolnavul trebuie să fie de partea terapeutului nu a bolii, să fie orientat activ spre propria sa însănătoșire. Deși poate să pară ciudat, totuși nu întotdeauna bolnavul dorește cu adevărat să se însănătoșească. Boala sa îi poate oferi o anumită “forță” în relațiile cu membrii familiei, cu ambianța socială, astfel încât însănătoșirea ar reprezenta o pierdere în calea căreia bolnavul opune, inconștient, toată rezistenta de care este capabil.
Rolul pasiv pe care el îl are în relația terapeutică îi accentuează sentimentul că terapeutul este un “agresor” care încearcă sa-l lipsească de posibilitatea de a-i influența pe alții. Atitudinea fata de maseur va fi ambivalentă, dorința conștienta de însănătoșire va fi contracarată de necesitatea inconștienta de apărare în fata “opresiunii” produse de maseur. Sentimentul de opresiune poate fi provocat în masaj și de însăși folosirea unor manevre percepute ca fiind agresive, brutale, (manipulări articulare, întinderi, scuturări, tapotamente, etc.), chiar dacă acestea sunt inevitabil necesare în obținerea rezultatelor curative. Teama și neplăcerile pe care la inspiră aceste manevre pot avea surse atât conștiente cat și inconștiente.
Pasivitatea este accentuată și de faptul că pacientul nu colaborează la producerea actului terapeutic așa cum o face în alte tipuri de tratament (de ex. în autoadministrarea medicamentelor).
Efectele nefavorabile ale pasivitatii subiectului pot fi eliminate printr-o atitudine psihoterapeutica adecvata a maseorului.
Combinarea masajului cu exerciții fizice individuale (pe care bolnavul trebuie să le efectueze singur după un program prestabilit), recomandarea unei diete alimentare, au ca rezultat pe lângă efectele fiziologice specifice și un efect de activizare și creștere a coparticipării subiectului la actul terapeutic. Particularitățile prescrierii dietei, a explicitării exercițiilor fizice, prezintă la rândul lor implicații psihologice considerabile.
1. f) Lipsa rețetei;
Lipsa prescrierii medicamentelor din tratamentul prin masaj modifică în mod sensibil parametrii psihologici ai curei. Prescrierea și administrarea unui medicament dezvoltă și întreține ideea de boală (“medicamentele nu se prescriu decât bolnavilor”). Medicamentul însu-și fiind perceput ca un “instrument” oarecum “magic” de tratare a problemelor de sănătate. “Magia” se datorează faptului că extrem de puțini pacienți cunosc farmacologie respectiv mecanismele chimice prin care acționează medicamentul. Din fericire popularizarea iatrogeniei medicamentelor pune bolnavul in situația de a accepta și alte metode terapeutice cu efecte secundare mai puțin dăunătoare/grave.
Autoadministrarea medicamentului este însoțită de reflectarea asupra diagnosticului trecut lapidar pe rețetă și de învățarea, dezvoltarea și interiorizarea trăirii subiective corespunzătoare.
Masajul evită aceste dezavantaje tocmai prin restrângerea intervalului de aplicare a acțiunii terapeutice la timpul pe care îl ocupă ședințele de masaj, obsesionalitatea bolnavilor find astfel menajată.
Faptul că lipsind bolnavul de rețetă îl lipsește în același timp de o gratificație, este compensat de atenția exprimată în modul cel mai direct față de corpul bolnavului (respectiv față de ‘locul’ suferinței).
1. g) Sado-masochismul;
Specificul practic (metode, tehnici) al terapiei prin masaj ridică problema sporirii atenției față de unele caracteristici structurale ale personalității celor doi poli ai relației terapeutice și anume urmărirea dimensiunii sado-masochismului.
Mai mult sau mai puțin ca în alte forme de terapie subiectul își poate satisface eventualele tendințe masochiste, scopul masajului fiind deplasat de către pacient de la terapie la satisfacere pulsională, având drept consecință prelungirea tratamentului și amplificarea psihogena a acuzelor somatice.
Gravitatea orientării complementare, sadice, a terapeutului, cred că nu necesită comentarii !
1. h) Desfășurarea unui dialog cu bolnavul;
Evoluția tratamentului, nu numai în sensul evoluției ședințelor în ansamblu ci chiar în ceea ce privește desfășurarea unei ședințe, necesita un permanent feed-back prin care terapeutul sa fie informat asupra a ceea ce simte subiectul (atât la nivel somatic, corporal, cât și la nivel psihic, emoțional). În acest fel maseurul extinde dialogul de la cel limitat “cu boala” la un dialog cu bolnavul, particularitatea feed-back-ului continuu favorizând abordarea bolnavului ca întreg, ca o ființă, un om, cu o subiectivitate și personalitate definită.
Comunicarea permanentă cu bolnavul condiționează performanța profesională a terapeutului. Numai astfel acesta putând astfel înțelege cum percepe bolnavul tehnica și care este efectul acesteia asupra lui (atât imediat cât și pe termen lung). În consecință terapeutul își poate “ajusta” (corecta, îmbunătăți, perfecționa, adapta, etc.) conduita terapeutica de la caz la caz și chiar la aceea-și persoană de la o situație la alta.
În timpul ședinței dialogul se axează pe întrebări despre efectul imediat, despre cum resimte bolnavul acțiunea terapeutică (doare, mă irită, mă relaxează, doare dar “face bine”, nu simt nimic, etc). La începutul fiecărei ședințe (în timpul seriei aplicate) maseurul culege informații despre efectul pe termen mediu (cum a fost în zilele următoare ședinței precedente). La începutul unei noi serii de ședințe terapeutice maseurul culege informații despre efectele pe termen lung (cum a evoluat situația în ultimele săptămâni/luni/ani).
2. PROBLEME PSIHOLOGICE ALE TERAPIEI PRIN MASAJ IZVORATE DIN RELAȚIA PACIENT – TEHNICĂ
2. a) Anxietatea;
Anxietatea este un moderator de seama al relațiilor bolnavului cu terapeutul iar masajul produce stimulări atât activatoare cât și depresoare.
Anumite aspecte ale procedeelor terapeutice manuale duc la creșterea nivelului de anxietate, comparativ chiar și cu alte mijloace terapeutice. Utilizarea unor procedee, mai ales cele privind manipulările osteo-articulare (care au ca finalitate producerea de clacmente, etc.) sunt declanșatoare de anxietate. O pregătire psihologică a pacientului înaintea aplicării acestora poate reduce aceste tensiuni. Anxietatea, tensiunea espectativei procedeelor “periculoase” sau potențial dureroase, afectează grav actul terapeutic mergând până la imposibilitatea aplicării efectuării acestuia (aici e cazul meu când mă pun “contra” când urmează ceva ce nu-mi place). De menționat că actul poate fi involuntar. De teama acestor procedee bolnavul refuză acceptarea procedeelor care pot restabili echilibrul funcțional al corpului și poate chiar refuza integral acceptarea terapiei.
Cu toate ca-si are subtilitățile sale, în mod aparent tehnica masajului (excluzând manipulările osteo-articulare) este de o simplitate și evidență care permite reducerea anxietății bolnavului.
Introducerea subiectului într-un cabinet medical sau fizio-terapeutic cu numeroase și sofisticate aparate cu care este pus în legătură, îi creează acestuia o puternică anxietate. În masaj însă, subiectul are posibilitatea să urmărească și chiar să orienteze personal desfășurarea actului terapeutic. Iar această posibilitate, de control cognitiv asupra metodologiei și efectelor masajului, este o cale binecunoscută de reducere a anxietății, de creștere a încrederii în tehnică și a rezistenței la durere (provocată fie de o sensibilitate exagerată sau/și determinată de nivelul de instalare al afecțiunii).
Anxietatea terapeutului se manifestă mai ales la debutul profesional însă poate să se instaleze și după mulți ani de experiență, în relație cu acele cazuri față de care se implică profesional și emoțional dar complexitatea acestora (sau lipsa de experiență în acele cazuri) nu permite obținerea de rezultate curative satisfăcătoare. Astfel, terapeutul, devine complexat de sentimentul de “neputință” în fața suferinței “aproapelui”.
2. b) Imaginea de sine;
Tehnica masajului produce un impact clar și concret cu EU-l bolnavului nu numai în sensul strict fizic al tratamentului ci și în sens psihologic.
Imaginea Eu-lui corporal, al Eu-lui fizic este una din componentele importante ale imaginii de sine a subiectului. Păstrarea integrității și a unei anumite calități a imaginii de sine este un parametru care trebuie menținut relativ constant. Modificarea imaginii de sine în afara unor limite personale poate produce tulburări profunde în sfera întregii personalități, cu repercursiuni asupra sănătății nu numai psihice ci și somatice.
Terapia prin masaj produce o interferență cu imaginea de sine a pacientului prin interacțiunea cu imaginea Eu-lui corporal.
Pe parcursul ședinței de masaj terapeutul poate evidenția aspecte necunoscute (neconștientizate, neobservate până atunci) ale stării corpului pacientului cum ar fi: descoperirea unor zone dureroase “noi”, a unor limitări de mobilitate articulara nepercepute până atunci, a unor suferințe “noi” (varicozități neobservate, tulburări de statica vertebrala, asimetrii morfologice și funcționale, tulburări de tonus muscular, etc). Toate acestea vor modifica imaginea de sine a pacientului.
Percepția, conștientizarea, “Schemei corporale” determinată de aplicarea manevrelor de masaj pe întreg corpul poate să redea subiectului imaginea integralității sale și să-l ajute să se simtă “așa cum este” să se simtă “întreg”.
Conștientizarea stării de “relaxare” din timpul și de după aplicarea ședinței de masaj vine deseori în contrast cu starea obișnuită, cotidiană, tensionată, a acestuia. Subiectul înțelegând astfel că ceea ce considera pana atunci, ca fiind starea lui “normală” este de fapt o starea anormală aflată la limita patologicului.
Deseori subiectul se percepe ca fiind “mai bolnav” sau “mai sănătos” înaintea aplicării ședinței de masaj comparativ cu ceea ce simte, observa și află de la terapeut, pe parcursul acesteia și mai ales comparativ cu ceea ce poate concluziona la sfârșitul tratamentului.
Terapeutul trebuie sa procedeze cu tact, echilibrând pe cat posibil, tendințele spre aprecieri extreme ale imaginii de sine a pacientului. În acest sens aprecierile negative privind starea de sănătate a pacientului trebuiesc făcute graduat, folosind un limbaj “diplomatic”. Informațiile despre problemele de sănătate “nou’ descoperite în urma aplicării ședinței terapeutice este recomandabil să fie date pacientului în măsura în care apar și rezultate terapeutice bune. Excepție fiind situațiile în care este pusa în pericol viața bolnavului sau neglijarea unei probleme poate duce, pe termen lung, la complicații ireversibile.
2. c) Încrederea;
Psihosomatica a demonstrat că: atitudinea bolnavului față de mijlocul de tratament, față de cel care îl aplică, încrederea în eficiența și acceptarea afectivă a terapiei, sunt condiții reale și importante ale sanogenezei.
În cazul masajului, frecvența destul de redusă (încă) a utilizării acestuia ca terapie, exotismul metodelor, îi creează o aureola care duce la creșterea încrederii bolnavului în valoarea terapeutică a tehnicilor în cauză. Efectul este accentuat prin folosirea unor tehnici deosebite cum ar fi elementele de manipulări articulare din terapia Yumeiho, Osteopatie, Chiropractică, s.a.
Încrederea “exagerată”, uneori chiar mistică, a bolnavului în capacitățile terapeutice ale maseurului poate crea situații neplăcute. În cazul unui insucces terapeutic pacientul va fi bulversat negând în cele din urmă atât competența maserului cat și eficiența terapiei. Pacienții care manifestă o încredere obsesională față de terapeut vor fi întotdeauna nemulțumiți (în cele din urmă).
2. d) Gândirea simbolică;
Acest mecanism care constă în încercarea de a influența un fenomen printr-un mijloc de acțiune fără legătură cu fenomenul în sine (pus în evidență în studiul colectivităților primitive de ex. în “gonirea bolilor”) se regăsește și în acțiunile subiecților familiarizați cu problemele tehnicilor moderne. Printr-un astfel de mecanism, prelucrarea informațiilor pe care le are subiectul despre masaj, duce la creșterea încrederii în tehnica aplicată dar și la interpretarea total eronată a căilor prin care procedeele de masaj influențează starea de sănătate.
O pondere mai mare o are aceasta gândire în interpretarea unor tehnici “moderne” de masaj în care se folosesc procedee speciale de masaj (reflexologie, Shiatsu, presopunctura, stretching etc.). Subiectul percepe ca acestea fiind mai eficiente datorita “exotismului” și a aurei de mister care le învăluie.
Informațiile, de obicei nu foarte clare și uneori chiar eronate în ceea ce privește fiziologia umană, determină pacientul să interpreteze în mod mistic simbolismul prin care sunt descrise anumite metode de masaj.
Descrierea simbolica a fiziologiei umane a căilor și mijloacelor prin care procedeele de masaj o influențează, introducerea “extrasenzorialului” și a “paranormalului” în cadrul ședinței de masaj determină pacientul să perceapă “simbolic” actul terapeutic. Astfel terapeutul se poate transforma în “taumaturg” în mintea pacientului, consecințele fiind extrem de nefaste pentru ambii protagoniști.
Metodele terapeutice orientale abundă de simbolism în explicarea atât a procedeelor în sine cât și a mecanismelor prin care acestea acționează. Acest simbolism aparține unor culturi care au dezvoltat o maniera de gândire (un psihism, o dinamică mentală) specifică lor. Abordarea acestui simbolism în cultura occidentală dă naștere la grave erori de interpretare căci contextul cultural, istoric, informațional, nu permite perceperea adevăratelor sensuri ale simbolismului oriental. Modul în care “funcționează” psihicul occidentalului este deseori diametral opus orientalului. Gândirea orientala se bazează pe imagistică (ideograme, pictograme, etc.) iar gândirea occidentala se bazează pe “matematica” și logica. Nu poți înțelege “matematic” un simbol (desen) oriental.
Terapeuții (în cazul nostru practicanții terapiilor manuale orientale), care practică metode terapeutice orientale, trebuie să-și schimbe maniera de gândire, percepția asupra ființei, existentei, a însă-și lumii. Numai astfel vor putea înțelege corect ceea ce fac. De aceasta înțelegere (profunda!) depinde calitatea actului terapeutic.
Bariera lingvistică, culturală (care include simbolismul), este foarte greu de trecut.
2. e) Efectul “PLACEBO”;
Este cert că efectul placebo participă, și în masaj ca și în alte tehnici terapeutice, la succesul tratamentului. Au fost realizate studii, cu concluzii contradictorii, prin stimularea unor zone active și a unora “indiferente” de pe suprafața cutanată, pentru a se urmări și diferenția efectul placebo de efectele specifice ale masajului.
Cu toate că efectul placebo apare la aplicarea unei tehnici neutre (sau într-o zona neutră) și produce o îmbunătățire a stării subiectului, totuși aplicarea tehnicilor, în raport cu zonele reflexe de exemplu, produce efecte mult mai puternice și complexe.
Unii terapeuți practică deliberat metodele de tip “placebo”, alții, incompetenți, deseori folosind metode “terapeutice” fanteziste (rudimentare, prost înțelese sau insuficient studiate etc.) obțin unele rezultate terapeutice datorate acestui efect și cred cu tărie, în cele din urmă, cum că rezultatele pozitive observate se datorează competenței lor respectiv că metoda “lor” are eficiență terapeutică. În ambele cazuri evoluția profesională a acestora este compromisă. Însa din punct de vedere deontologic-profesional și chiar juridic fiind considerați infractori.
–––––––––––––––––––––––––––––
3. PROBLEME PSIHOLOGICE ALE TERAPIEI PRIN MASAJ DETERMINATE DE RELAȚIA TERAPEUT – TEHNICĂ
Relația Terapeut – tehnică trebuie abordată atât din punct de vedere al aptitudinilor cât și al atitudinilor.
3. a) Aptitudini;
Aplicarea tehnicilor și a procedeelor de masaj cere din partea terapeutului (mai ales în cazul terapiilor manuale) o serie de aptitudini fizice și psihice.
Cele mai importante ar fi aptitudinile senzoriale (sensibilitate tactilă, coordonare vizual-motorie, etc.) și cele cognitive (memorie tactilă, memorie topografică, imagine spatială, etc.). Acestea fiind importante datorita multitudinilor variațiilor parametrilor morfo-fiziologici diferențiați de la un pacient la altul, la subiectul sănătos comparativ cu cel bolnav, și chiar la acela-și pacient pe parcursul timpului pe care maso-terapeutul trebuie să-i observe și să-i analizeze. Cum ar fi: analiza și interpretarea diferențierilor de tonus muscular, a parametrii cutanați, a arhitecturii musculo-scheletale, cunoașterea anatomiei topografice, a patologiei viscerale și a reflectării semnelor și simptomelor acesteia la nivel cutanat, muscular sau/și osteo-articular, cunoașterea semiologiei aparatului locomotor, etc, .. Toate aceste cerințe necesită prezența aptitudinilor specifice masajului terapeutic.
De asemenea aplicarea procedeelor de terapie manuală (masaj, mobilizări, manipulări, etc.) impune anumite cerințe destul de stricte în ceea ce privește starea de sănătate și parametrii fizici (înălțime, greutate, mobilitate, condiție fizica, etc.) ai practicantului terapiei.
3. b) Atitudini;
Atitudinile maseurului față de problemele tehnice ale masajului sunt mediate de relația socială constructivă/construită în jurul acestei terapii. Unul din aspectele care intervine este amplasarea diferită a opticii lumii medicale fata de terapeut (maseur, de ex.) în raport cu eficiența curativă a acestei modalități terapeutice.
Ne referim aici la: atitudinea reciprocă în relația terapeuți-pacienți, terapeuți-societate (familie, prieteni, mediu social), terapeuți medici, terapeuți maseuri- terapeuți aparținând altor forme/metode terapeutice; atitudinea față de tehnica folosită, față de problemele inerente practicii terapeutice (succese, insuccese, conflicte, stres informațional, etc.), față de colegi, față de necesitatea perfecționării profesionale continue, față de ierarhia profesională/organizațională.
3. c) Disonanta cognitivă;
Oamenii au nevoie de a realiza o armonie, o coordonare a cunoștințelor lor. Informațiile pe care le aduce masajul (terapia manuală) produc o disonanță cognitiva în momentul suprapunerilor peste fondul cognitiv al omului obișnuit. Studiile psihologice au arătat că indivizii umani resimt disonanța cognitivă ca fiind un factor de disconfort afectiv și ca urmare aplică diferite metode pentru reducerea sa, inclusiv anularea informației disonante. Terapeutul are nevoie de rezistență la disonanța cognitivă pentru a putea accepta atât intelectual cât și afectiv informațiile pe care studiul și practica terapiilor manuale le aduc.
Aceasta acceptare este cu atât mai dificil de realizat cu cât pe lângă diferențele de principii în abordarea problemelor medicale, terapeutul are de studiat o serie de aserțiuni care sunt exprimate în forme metaforice, într-un limbaj încă insuficient de abstractizat, greu de tradus într-un limbaj mai exact și uneori inacceptabil sub aspect științific – medical contemporan.
Altfel spus este greu de găsit o cale de comunicare exactă, precisă, un limbaj comun, între terapeut, medic și pacient. Bagajul de cunoștințe, psihismul, semnificația anumitor informații, capacitatea de percepție diferă (uneori chiar complet diferită!) între cei trei protagoniști.
Rezultatul este o respingere, o negare a ceea ce ei nu pot înțelege sau a informației care intră în contradicție cu tot ceea ce ei “știu” și acceptă ca fiind “cert”. Restul ține de domeniul imposibilului, căci este mai ușor a se nega o informație care tinde să “răstoarne” psihismul, mentalitatea, întreaga viziune asupra vieții decât a o lua în considerare. Este greu de acceptat că ceea ce ai învățat, ca fiind fundamental și sigur, pe parcursul anilor (uneori chiar a generațiilor), poate fi eronat și că trebuie înțeles și acceptat un punct de vedere deseori chiar diametral opus.
3. d) Deschiderea la nou;
Deși imperfect definit din punct de vedere operațional conceptul de “deschidere la nou” exprimă una dintre necesitățile atitudinale importante ale masajului, fiind legat într-o oarecare măsura și de rezistența la disonanța cognitivă.
Se poate observa că persoanele care au o rezistentă cognitivă mai mare față de acceptarea ca terapie a masajului au în general o rezistentă cognitivă crescută față de acceptarea noilor descoperiri științifice care survin în lumea modernă.
Lipsa acestei atitudini (de deschidere la nou) poate fi desigur înțeleasa, în unele cazuri, și ca o modalitate de apărare a terapeutului în fața bombardamentului informațional la care este supus.
3. e) Dialog continuu cu bolnavul;
“Deschiderea” la informații noi este necesară nu numai față de informațiile provenite din sistemul conceptual al diferitelor metode de terapie manuala, ci și față de informațiile pe care le furnizează bolnavul. Maseurul are nevoie de căldura umană care să-i permită întreținerea unui dialog continuu cu bolnavul, informațiile pe care le aduce acest feed-back fiindu-i necesare în dirijarea terapiei. A se vedea si cap.1 h.
3. f) Atitudinea față de risc;
O problemă specială este ridicată de atitudinea față de risc a maseurului în raport cu utilizarea unor tehnici de masaj.
Pe de o parte o anumită tendință spre risc condiționează rezistența la disonanța cognitiva. “Riscul Cognitiv”, temeritatea în aruncarea unor punți ipotetice peste golurile informaționale, în interpretarea teoriilor și a practicilor străvechi este o necesitate, sporita și de dificultatea obținerii informațiilor relevante și uneori complexe cu privire la masaj.
Pe de altă parte terapeutul, maseurul, trebuie să fie caracterizat printr-o continuă prudență; mai ales atunci când folosește tehnici și procedee prin care poate produce leziuni imediate sau poate modifica semnificativ ansamblul funcțional al organismului.
Riscul imediat și cel pe termen lung:
– există un risc de a face rău imediat (exemple: a leza un mușchi, ligament, a leza țesutul cutanat etc.)
– riscul de a face rău prin aplicarea terapiei pe termen lung acesta din urma poate fi direct, cum ar fi: aplicarea de procedee, respectiv abordarea practică, terapeutică, ce se dovedește în timp a fi nocivă (prin aplicarea perseverentă pe termen lung), persistența în a aplica procedee incorect efectuate sau/și dăunătoare; și indirect – cum ar fi asumarea răspunderii terapeutice în cazurile în care este depășită competența maseurului, astfel după o perioada de timp mai lungă sau mai scurtă de aplicare a “terapiei” se constată o totală sau insuficientă eficiență curativă iar pacientul se orientează către alte metode terapeutice dar … este prea târziu (au survenit modificări patologice ireversibile etc).
De asemenea există riscul generării unor probleme imediate dar care nu se vor întinde pe o perioada lungă de timp precum și a unor probleme cu care bolnavul va rămâne pe o perioada lunga de timp sau chiar toată viata.
Chiar și aplicarea metodică, corespunzătoare, corectă, competentă, a terapiei prin masaj comportă anumite riscuri. Spre exemplu boala, suferința pacientului, se poate agrava sau se pot ivi complicații neprevăzute. În cazul agravării simptomatologiei pacientului chiar daca aceasta face parte din “reactivitatea” terapeutică bună, anticipată de terapeut și probând eficiența terapiei, se pot totuși declanșa mecanisme care nu mai pot fi ținute “sub control” de terapeut, consecințele putând fi nefaste pentru ambii protagoniști ai actului curativ.
Riscul “neprevăzut”, determinat de situațiile în care pacientul poate avea probleme de sănătate “ascunse”, necunoscute sau ignorate care sunt evidențiate la aplicarea terapiei si care deseori sunt sursa unor incidente care pot merge până la a pune în pericol viata bolnavului.
Informarea bolnavului despre riscurile pe care le presupune aplicarea actului terapeutic este o condiție obligatoriu de îndeplinit înaintea aplicării oricărei forme de tratament. Însa aceasta informare trebuie făcută cu tact, nu trebuie “speriat” bolnavul care în consecință poate fie să refuze acceptarea terapiei fie să-și “sugereze” apariția unor tulburări grave a stării de sănătate în consecința aplicării terapiei (să-și inducă prin autosugestie simptome subiective).
3. g) Rezistența la presiuni;
Trebuie recunoscut faptul că practica masajului nu este încă generalizată și acceptată de către societate. Este relativ bine cunoscută și acceptată ca metodă “cosmetică” dar prea puțin cunoscută ca metodă terapeutică sau/și profilactică. Această situație solicită din partea maseurului o atitudine specială: rezistența la presiuni afective și sociale. Maseurul trebuie să contracareze neîncrederea și scepticismul cu care este uneori privită activitatea sa de către mediul profesional, medical și social.
Trebuie remarcat faptul că uneori această neîncredere este justificată de cazurile în care utilizarea masajului ca metodă terapeutică se face de către persoane incompetente (fără studii aprofundate, reale în domeniu, necalificate sau superficial calificate).
Pregătirea psihologică a bolnavului înaintea începerii terapiei reprezintă o necesitate a cărei înțelegere și respectare poate asigura ameliorarea și chiar vindecarea mai rapidă a bolii. În unele cazuri chiar condiționează posibilitatea aplicării metodelor terapeutice.
Terapeutul (maso-terapeutul) în societatea modernă, contemporană, poate beneficia de accesul la informații vaste în domeniul specific muncii sale și în cel medical general. Astfel terapeutul poate să-și însușească un sistem de tehnici complex cu o mare și largă adresabilitate la o gama foarte largă de afecțiuni, unde terapia manuală (masajul în general) poate fi elementul curativ principal sau poate veni ca adjuvant în completarea altor metode terapeutice. În consecință terapeutul trebuie să beneficieze de o pregătire psihologică temeinică atât în ceea ce privește propriile nevoi cât și în aplicarea psihoterapeuticii asupra bolnavului.
Este important ca și populația să beneficieze de informații pertinente în ceea ce privește terapeutica manuală si beneficiile acesteia astfel încât publicul larg să fie instruit, educat, determinând în consecință o coerentă si corectă atitudine psihică în raport cu terapia prin masaj.
Psiholog: xxxxxxxxxxxxxxx
Revizuire și minimă adaptare: Sorin Iga – Terapeut Yumeiho
Timisoara – 20.08.2008
