Despre terapeutică, despre relaţia Terapeut – Pacient
Naturaleţea – firescul
“Când vei renunţa la dorinţa de a fi eficient şi la voinţa imperioasă de a vindeca şi te vei mulţumi sa fii un umil însoţitor, adesea fără a înţelege, atunci vei deveni un adevărat terapeut şi vei deveni cu adevărat eficient” – prof. Dr. Aubry citat de prof. Dr. J.-M. Kespi (preşedinte de onoare al Asociaţiei Franceze de Acupunctură)
Nu vă impuneţi voinţa în actul terapeutic, nu acţionaţi împotriva “cursului firesc” şi nu vă amestecaţi în desfăşurarea lucrurilor, mai degrabă învăţaţi să observaţi cerinţele şi evoluţia firească a stării pacientului. Fiţi spontani, nu acţionaţi după tipare şi modele însuşite din cărţi sau din alte surse. Însă ca să puteţi fi cu adevărat spontani, adică să-i permiteţi Marelui Vindecător să lucreze prin voi şi cu voi, trebuie să vă debarasaţi în acea clipă de voi înşivă, de ambiţii, dorinţe, angoase, decizii, adică de toate cele izvorâte din orgoliu, din patimi. Să permitem aplicarea a “Facă-se Voia Ta” în actul terapeutic, în viaţa noastra. Dumnezeu nu vrea să fim bolnavi dacă nu ne este de folos, iar dacă suferinţa este spre sporirea noastră atunci actul terapeutic este neavenit. Spontaneitatea presupune a fi capabil să te asculţi pe tine însuţi, să-ţi asculţi inima Duhovnicescă, însă pentru realizarea acestei ascultări trebuie să opreşti cumva vuietul minţii, vârtejul gândurilor, (măcar pentru o clipă!) căci “Dumnezeu vorbeşte în şoaptă”! Iar dacă nu sunt capabil să mă ascult pe mine însumi cum voi putea oare să-mi ascult aproapele? Dacă nu-l pot asculta, atunci cum l-aş putea ajuta?
Bunăvoinţa
“Bunăvoinţa este o pornire a inimii, este atenţia pe care o acordăm celuilalt, indiferent de cine este, de ceea ce a făcut sau face, doar pur şi simplu pentru că este viu” prof. Dr. J.-M. Kespi – citând pe părintele Larre. Bunăvoinţa, pentru a fi rodnică, trebuie să se manifeste printr-un act potrivit în orice situaţie din viaţa de zi cu zi. O atitudine, un gest, o privire, o vorbă bună, pornite din inimă, dezinteresate, contribuie la restaurarea armoniei în familie, în colectivitate, în cartier, în oraş, în ţară, pe continent, pe planetă, în univers. Fără bunăvoinţă nu se poate îndeplini terapeutica. Bunăvoinţa asigură conexiunea – relaţia potrivită terapeut – pacient, asigură “ambientul” psiho-emoţional indispensabil actului terapeutic. Însă Nu poţi fii cu adevărat binevoitor până nu ai trăit intens, dramatic, starea de repulsie, de res-pingere. Şi apoi, îngrozit fiind de ce ai văzut în tine, de ce s-a petrecut cu tine, să-ţi pui întrebările fundamentale pentru “viitoarea” bunăvoinţă: în ce circumstanţe a apărut repulsia? Cum să fac să o stăpânesc şi apoi să o “transform” în bunăvoinţă? Cine sau ce se revoltă în mine? Sunt eu oare un ucigător de suflete, prin dispreţ, prin respingere-repulsie, prin răutate-acuze-bârfe? Implicarea – angajamentul Actul terapeutic implică, angrenează, întreaga fiinţă a terapeutului. Condiţiile: psihică, fizică şi duhovnicească ale terapeutului sunt determinante asupra rezultatelor terapiei. Dacă este indispus, obosit, preocupat, bolnav etc. calitatea aplicării terapiei va avea de suferit. Bineînţeles că şi starea psiho-fizică şi duhovnicescă a pacientului contează, aceasta putând uşura sau îngreuna efortul terapeutului şi eficienţa actului terapeutic. Dacă relaţia terapeut-pacient nu se bazează pe un angajament sincer, reciproc, atunci cuvintele care le vor spune, ideile care le vor veni, modul în care se vor privi reciproc vor fi tot atâtea obstacole în calea terapiei. Cuvintele vor vehicula o informaţie de circumstanţă, formală, falsă, iar ideile rezultate din acest pseudo-dialog vor fi asemenea. Se vor privi apoi printr-o perspectivă mincinoasă, ireală, formându-şi false impresii reciproce. Angajamentul dintre terapeut şi pacient se manifestă sub trei aspecte: angajamentul terapeutului în sensul de implicare, devotare, dăruire necondiţionată, autoperfecţionare, stăruinţă şi străduinţa de a efectua actul terapeutic cât mai complet şi mai perfect cu putinţă; angajamentul pacientului de a respecta indicaţiile terapeutului şi angajamentul cu caracter de “contract” nescris care presupune că dacă terapeutul a acceptat implicarea în tratarea pacientului îşi asumă şi reponsibilitatea unui eventual eşec (pacientul privind deseori ca pe o promisiune a vindecării însăşi faptul că ai acceptat să încerci să-l ajuţi!).
Progresul – perfecţionarea – desăvârşirea
Terapeutul este obligat, şi asta vine firesc, inerent – ca o consecinţă inevitabilă a activităţii sale -, să se perfecţioneze continuu mergând până la desăvârşire. Perfecţionare – desăvârşire de tip neconcurenţial! Adică, terapeutul nu este şi nu poate fi în reală concurenţă cu alţi terapeuţi, bătălia se dă cu propriile neputinţe cu propriile limite. Astfel încât nu va dori “diminuarea” celuilalt ci sporirea lui însuşi. Fiecare terapeut îşi are propria cale de progres spre desăvârşire. Şi fiecare terapie oferă un “munte” de urcat însă “cărările” spre “vârf”, pe care urcă practicanţii, nu pot fi niciodată aceleaşi – comune, chiar dacă pe anumite porţiuni de drum se urcă în grup, cu “ghid” (sau “ghizi”), indispensabili la început de drum. Însă Ghidul în terapeutică oferă informaţii fundamentale despre ce şi cum ar trebui evitat şi ce şi cum ar trebui urmat, despre cum să-ţi antrenezi şi perfecţionezi “instrumentele” (corpul, simţurile, mintea, sufletul), despre caracteristicile şi particularităţile Căii, însă nu poate “urca” în locul terapeutului şi nici terapeutul nu poate parcurge aceeaşi cărare pe care a parcurs-o Ghidul, mai ales după un anumit punct de “cotitură”. Punctul de “cotitură” apare de obicei atunci când novicele nu mai este novice, adică vede deja de aproape Vârful. Sunt două momente în care “se vede Vârful”: primul este atunci când te afli încă suficient de departe de “munte” (de fapt nici nu ai ajuns la baza muntelui, încă eşti doar pe drum spre el, şi singurul progres real este că poţi să-l vezi, că ai alungat “norii necunoaşterii”, însă ai impresia că Vârful este aproape şi usor accesibil) iar al doilea moment în care se vede Vârful este când eşti foarte aproape de el. De la bază şi de pe cărare nu vei putea vedea Vârful (sau rar, printre stânci şi copaci); Explicitări de termeni: Vârful – perfecţiunea, desăvârşirea; Muntele – informaţia; Cărarea – efortul propriu, străduinţa personală; Ghidul – profesorul, instructorul; Baza – iniţierea … Terapeutica este o ştiinţă a vieţii; dacă sunt 6 miliarde de pacienţi ar trebui sa fie tot atâţia terapeuţi. Cum fiecare pacient îsi schimbă mereu parametrii fiziologici, psihici şi socio-familiali, starea Duhovnicească, fiecare terapeut este nevoit să înveţe perpetuu, să se adapteze, să identifice şi să răspundă noilor cerinţe ale pacientului. Terapeutul este cu siguranţă la rândul său pacient (aflat sau nu în tratament). Un bun terapeut este cel care a fost sau/şi încă este suferind. Nu se poate înţelege durerea fără să o fi “trăit” personal! Iar suferinţa, du-rerea, este profesorul perfect! Bineînţeles, nu facem referire la “nume de boli” ci la simptome. Dacă nu ai avut o durere cumplită de cap (după un abuz alimentar de exemplu) nu vei înţelege prin ce trece un pacient cu o tumoră cerebrală sau ce este aceea o migrenă.
Memoria
Terapeutica se bazează pe o bună memorie. Cert şi uşor de înţeles: terapeutul are nevoie de memorie pentru a învăţa, pentru a profita de experienţa acumulată iar pacientul trebuie să memoreze şi să rememoreze starea de înainte de a începe colaborarea cu terapeutul, de înainte şi de după fiecare şedinţă. Sunt însă nuanţe mai subtile şi chiar mai importante privind relaţia terapeutică – memorie cum ar fi: Durerile, traumele uitate, rămân “fixate” undeva în corp şi în minte. Rolul terapeutului este să le “dezlipească” să le aducă în actualitate pentru a fi şterse (prin împăcare, acceptare, bunăvoinţă). Spre exemplu, conform Kampo (versiunea Japoneză a medicinei tradiţionale Chineze) “Şoldul este locul în care se concentrează energiile din adolescenţă”, deci zadarnic încearcă terapeutul să prevină coxartroza dacă nu se produce şi o rememorare (în scopul iertării, acceptării, bunăvoinţei) – ştergere de către pacient a traumei care a rămas “fixată” acolo. Osensei Saionji spunea “emoţiile blochează articulaţiile”, sau “emoţiile sunt blocate acolo”. Osul, muşchiul, organul, etc. prin fundamentul lor celula, sunt uriaşe “depozite” de memorie. Deci Corpul însuşi este o memorie. În acest sens nu există o reală psiho-somatică, adică manifestarea unor simptome corporale induse de psihic. Există doar un dialog între corp şi psihic. Unele mesaje rămân engravate în structuri somatice pentru că acolo este locul lor iar nu pentru că psihicul le-ar “alunga” în altă parte. Iar dacă mesajul-informaţia stocat-fixată este unul binevoitor-binevoitoare ne este bine, dacă nu .. nu.
Cicatricile, vizibile sau nu, sunt instrumente-manifestări şi surse ale memoriei corporale. Fie că sunt prezente şi se manifestă la nivel genetic, chimic, enzimatic, molecular, celular sau/şi structural sau doar psiho-emoţional, sufletesc. Cicatricile sunt engravări ale traumelor de diferite sorginţi, “sculptate” în trup prin diverse moduri, imprimate prin “apăsări” sufleteşti, determinate de elemente perverse infiltrate în fiziologia umană, de modificări ale metabolismului celular intern prin şoc chimic şi lista poate continua. Cicatricea este locul în care se memorează o parte a istoriei personale. Bineînţeles că nu se poate şterge ce s-a întâmplat, amprenta – urma materială şi cea istorică, dar se poate şterge sau diminua ecoul, suferinţa, trăirea redundantă, ciclică, la nesfârşit a traumei. Nu putem anula intervenţia chirurgicală şi nici cicatricea lăsată pe abdomen după peritonită, dar putem ajusta, corecta, disjuncţia şi discontinuitatea dermatoamelor care-l determină pe om să se simtă asime-tric, neîntreg, putem diminua durerea, restabili circulaţia limfatică, sangvină şi energetică. Putem să-l ajutăm să se simtă iarăşi Întreg. Asemeni şi la nivel psihic şi sufletesc, nu putem anula trauma/drama şi deseori nici cicatricea psihică-sufletească dar putem contribui la “resimetrizarea” arhitecturii mentale, ceea ce duce la acceptare, iertare, bunăvoinţă .. Vindecare. Altfel spus, nu pot anula trauma şi nici cicatricea-urma lăsată de “cui” în “scândură” dar pot ajuta “proprietarul” să o accepte şi mai ales să o pună în valoare aşa cum este. Să o integreze în istoria personală conştientă, iar conştientizarea-acceptare-iertare alungă frica şi facilitează vindecarea.· Un alt aspect al relaţiei terapeutică – memorie se evidenţiază prin însăşi practica în sine. Ce face terapeutul altceva decât să “reamintească” structurilor psiho-fizice starea de bine, de firesc, de întreg? Să reamintească omului armonia? Cel mai adesea patima, suferinţa, anormalul şi dizarmonia ajung să facă parte din aşa zisul “normal-cotidian”, dintr-un pseudo firesc, căci uităm condiţia noastră genuină, firească, armonioasă care, spre exemplu, ne caracterizează copilăria. Ce facem noi când relaxăm un muşchi hipertonic sau tonifiem un muşchi hipotonic decât să reamintim muşchiului starea de normalitate?
Informaţia
Terapeutica se bazează pe informaţie, iar informaţia este baza a tot şi a toate cele prezentate precedent. Informaţia ajută terapeutul să progreseze, să poată fi spontan, să fie binevoitor, să iubească, să ajute prin implicare şi angajament, şi tot informaţia alcătuieşte memoria! Memoria osului, muşchiului, organului, etc. Apăsarea unui punct activ terapeutic, modelarea unui muşchi, alinierea unei structuri musculo-scheletice, restabilirea circulaţiei, relaxarea (echilibrarea neuro-vegetativă) etc. nu fac altceva decât să re-amintească fiinţei o informaţie uitată, omisă, pervertită sau neglijată. Cel mai adesea terapeutul nu ştie ce a “uitat” corpul pacientului, remarcă doar anormalitatea, asimetria, ieşirea din tipar, din matricea arhitectural – fiziologică şi acţionează în sensul “repunerii în ordine”, al restaurării firescului şi a bunăvoinţei lăuntrice. În terapeutică noţiunea de informaţie are mai puţine valenţe academice, culte şi culturale, este vorba mai mult de însuşirea unor experienţe, unor lecţii, într-un duh potrivit la momentul potrivit. Informaţia utilă terapeutului este cea care sprijină perfecţionarea artei terapeutice. Se pot dovedi utile deseori şi bagajul cultural, erudiţia, ştiinţa, însă doar în condiţia în care nu anihilează intuiţia, simţul clinic, arta terapeutică, harul. Lipsa informaţiei, cantitativă şi/sau calitativă se numeşte ignoranţă. Iar ignoranţa nu este o caracteristică sau un atribut real al fiinţei umane, în consecinţă stă la baza denaturării omului. Omul, prin insăşi alcătuirea sa, nu poate fi într-un “vid al cunoaşterii” în acest sens ignoranţa se manifestă nu atât prin lipsa cunoştinţelor cât prin pervertirea lor, iar această pervertire începe când se pune pe sine (sau îşi pune Sinele) mai presus de toţi semenii. Ignoranţa nu este sinonimă cu neştiinţa, neştiutorul putând fi dispus să înveţe pe când ignorantul nu. A ignora este sinonim cu: a nu lua în considerare, a nu acorda atenţie, a omite, a exclude şi toate acestea fiind făcute în mod deliberat! În consecinţă ignoranţa nu poate fi compatibilă cu terapeutica. Suprema informaţie vine prin Har, care este un dar de Sus şi nu se poate acumula sau câştiga prin eforturi proprii, indiferent de caracteristica, natura sau consistenţa acestora.
Sorin Iga
