Terapia Yumeiho - origini, evoluţie

Author tools:
Română

Metodele terapeutice manuale în China antică

În Orientul extrem terapiile manuale au evoluat pe parcursul a mii de ani.
Deşi în multe ţări din Orient existau şcoli terapeutice cu tradiţie totuşi evoluţia cea mai rapidă şi complexă s-a produs în China. Ulterior, aproape toate ţările din Orient “importând” cunoştinţele, perfecţionându-le unde era cazul şi adaptându-le la cerinţele socio-culturale specifice lor.
La origini procedeele terapeutice manuale erau practicate de medici şi terapeuţi în cadrul actului terapeutic com-plex ce includea acupunctura, fitoterapia, dietoterapia, gimastica, educaţia (filosofia) etc. Pe măsură ce cunoştinţele medi-cale şi aplicaţiile terapeutice au evoluat, crescând astfel şi cantitatea de informaţie care trebuia insuşită la modul perfect de către terapeuţi, s-a impus formarea de discipline respectiv şcoli separate pentru fiecare metodă terapeutică.
În China antică terapeuţii se împărţeau în trei categorii:

  • Terapeuţii (cu statut de medici) care deserveau oficial Imperiul, formaţi în şcoli şi instituţii de învăţământ superior patronate de stat ( de Împărat ). Aceştia beneficiind de o educaţie foarte complexă ce includea ( pe lângă studiul artei terapeuticii, al anatomiei şi fiziologiei ) literatura şi caligrafia, ştiinţele exacte, filosofia, etc.
  • Terapeuţii din zonele rurale, care deserveau populaţia săracă ce nu-şi permitea plata unui medic “imperial”. Aceştia fiind formaţi prin transmiterea cunoştinţelor teoretice şi practice de la maestru la ucenic. Majoritatea fiind analfa-beţi, cunoştinţele se transmiteau din generaţie în generaţie pe cale orală (multe informaţii fiind astfel pierdute până în zilele noastre)
  • Terapeuţii din cadrul mănăstirilor şi cei de pe lângă temple. Aceştia fiind preoţi-călugări, cu o educaţie aleasă. Rolul lor era de a deservi în principal pe ocupanţii mănăstirii şi doar uneori ofereau servicii medicale şi locuitorilor din preajma mănăstirilor. În mod deosebit se remarcă terapeuţii din mănăstirile Buddhiste.

Pe parcursul timpului terapeuţii din cele trei categorii s-au specializat pentru genul de probleme curent întâlnite. Spre exemplu, în mănăstirile Buddhiste, forma de meditaţie cea mai des întîlnită ( Chan - cunoscută ca Zen în limba Ja-poneză ) presupune câteva ore de stat zilnic într-o poziţie fixă, imobilă. Daunele produse corpului pe parcursul anilor de practică a acestei forme de meditaţie erau prevenite şi /sau “reparate” de terapeutul mănăstirii. Tot în mănăstirile Bud-diste au apărut aşa numiţii “călugări luptători” în fapt aceştia constituiau “armata” ce avea ca scop apărarea mănăstirii de atacurile bandiţilor şi deseori de agresiunea unor grupuri religioase ostile. Atât în timpul antrenamentelor cât şi al luptelor cu forţele rivale călugării sufereau diverse traumatisme a caror tratare era deasemenea sarcina călugărului terapeut al mă-năstirii.
Exerciţiile şi stilul de luptă al călugărilor din mănăstirile Buddhiste (şi nu numai) poartă numele de “arte mar-ţiale”. Scopul fiind nu doar asigurarea unor abilităţi combatante cât mai perfecte ci şi desavărşirea caracterului moral şi a spiritualităţii practicantului. Datorită practicării artelor marţiale în mănăstiri, terapeuţii din cadrul acestora au putut să-şi perfecţioneze până la desăvârşire tehnicile de reabilitare post-traumatică şi nu numai.
În sute de ani de evoluţie în terapeutică şi spiritualitate călugării au remarcat importanţa decisivă a simetriei pos-turale şi a aliniamentului postural pentru obţinerea performanţei în artele marţiale, a calităţii tehnicilor de meditaţie şi mai ales în ceea ce priveşte prevenirea şi tratarea afecţiunilor de orice fel. Astfel a aparut o nouă disciplină terapeutică numită “ Zheng Ti Fa ”, precursoarea foarte îndepărtată a Posturologiei moderne. Aceasta includea, din punct de vedere proce-dural, elemente de masaj, manipulari articulare, elongaţii şi execiţii fizice corective şi preventive.
Relaţia dintre dezechilibrul postural, asimetriile morfo-funcţionale şi manifestările patologice respectiv potenţialul maladiv erau binecunoscute şi de către terapeuţii “oficiali” ai imperiului Chinez. Însă aceştia puneau accentul îndeosebi pe diagnosticul energetic în consecinţă folosind ca mijloace terapeutice acupunctura, moxibustia, fitoterapia şi doar ocazional procedeele manuale (cel mai adesea doar masajul).
Medicii oficiali având ulterior acces şi la medicina şi terapeutica Occidentală au introdus treptat în practica lor şi elemente specifice acesteia. În schimb terapeuţii din cadrul mănăstirilor au rămas fideli metodelor tradiţionale.

Metodele terapeutice manuale în Japonia

Spre deosebire de Medicina Tradiţională Chineză, Medicina Tradiţională Japoneză este documentată istoric puţin sau deloc în perioada care precede intensificarea relaţiilor economice şi culturale dintre cele două ţări. Insă, concomitent cu adoptarea şi adaptarea caligrafiei chineze de către învăţaţii Japonezi şi introducerea religiei Buddiste pe teritoriul Japo-niei apar şi primele scrieri care documentează practicile şi conceptele M.T.J.
Bineînţeles că împreună cu literatura şi cultura Chineză au fost asimilate în Japonia şi conceptele M.T.C. Acestea însă au fost adaptate la particularităţile culturale japoneze, perfecţionate şi popularizate în manieră proprie. Astfel dacă la început şcolile iniţiatice în terapeutică au fost conduse de învăţaţi chinezi ulterior au fost preluate de elevii acestora, de-veniţi ulterior maeştrii japonezi, care au modificat uneori fundamental conceptele chineze.
În mănăstirile Buddhiste înfiinţate pe teritoriul Japoniei nu au fost tolerate mult timp artele marţiale practicate de călugari, dupa modelul chinez. Aceasta deoarece în Japonia feudală practicile de luptă erau privilegiul strict al unei singure clase sociale ( aceea a războinicilor, numiţi samurai ) dar şi datorită specificului Buddhismului “ Japonez” axat pe contem-plare şi meditaţie, nonviolenţă, călugării preferând să se ocupe dominant de activităţi “ paşnice ”. Călugării terapeuţi ( for-maţi dupa modelul Chinez ) işi extind activitatea asupra tuturor celor care le cer ajutorul, şi deseori pentru că nu puteau trata un număr mare de bolnavi în cadrul mănăstirii îşi deschid “puncte de lucru” în afara mănăstirii. Astfel apar primele scoli terapeutice independente. Concomitent “statul” Japonez folosea medici instruiţi după modelul chinez însă aceştia erau inaccesibili populţiei, oamenilor simpli , atât din punct de vedere financiar cât şi datorită numărului redus al acestora.
Până în epoca modernă, în Japonia nu au funcţionat şcoli de terapii manuale în adevăratul sens al cuvântului. Cel mai adesea un maestru îşi alegea unu până la trei discipoli pe care îi forma în metoda terapeutică dezvoltată în propria manieră. Baza informaţională o constituia, bineînţeles, tot M.T.C. completată cu experienţa proprie şi adaptată cerinţelor şi circumstanţelor. Aceasta includea atât procedee terapeutice manuale cât şi moxibustie, punctoterapie (presopunctură), fitoterapie şi chiar ritualuri religioase (cel mai adesea Shinto sau Buddhiste).
În jurul anului 1900 apar primele şcoli, bazate exclusiv pe terapii manuale, unele dintre acestea studiind relaţia dintre aliniamentul postural, poziţia dominantă a centrului de greutate al corpului ( Koshi ) şi potenţialul maladiv. În con-secinţă încep a fi perfecţionate o serie de procedee manuale având ca scop: reajustarea posturală, redobândirea simetriei funcţionale a aparatului locomotor ( şi nu numai ) facilitând asfel circulaţia Ki -ului ( energia vitală) potenţând deci sano-genia. Aceste procedee, aplicate în scopul menţionat în rândurile de mai sus, vor fi denumite ulterior SEITAI - HO.
În perioada 1920 - 1945 maeştrii japonezi Michio Takahashi (1920) şi Haruchika Noguchi (1946) fondează primele şcoli moderne de ajustare posturală şi reabilitare a aliniamentului corporal. Conceptul fiind denumit pentru prima dată SEITAI evoluând răspândit şi cunoscut apoi şi sub denumirile de Seitai-ho, Seitai-do, So Tai So, So Seitai Ho, ş.a.
Deşi conceptul teoretic cât şi majoritatea aplicaţiilor terapeutice adiţionale erau cunoscute de milenii, nimeni nu se gândise, până atunci, să le integreze sub un nume specific delimitându-le astfel de contextul general al terapiilor manu-ale. Astfel până astăzi continuă disputa între susţinătorii celor doi maeştrii în ceea ce priveşte întâietatea conceptuală si a folosirii numelui SEITAI.
În zilele noastre sub marca Seitai ( şi variantele de mai sus ) îşi desfaşoară activitatea o multitudine de şcoli şi practicanţi din Japonia.
Despre semnificaţia termenului Seitai şi asocierea cu termenul occidental Chiropractică vom vorbi într-un articol publicat în numerele urmatoare ale buletinului informativ.
Terapia Yumeiho este conceptual apropiată principiilor Seitai însă are şi o puternică amprentă chineză “curată” şi mai ales un concept aparte în explicarea cauzelor posibile ale îmbolnăvirilor. Din punct de vedere al procedeelor terapeu-tice manuale aplicate în Terapia Yumeiho se poate observa o sorginte mai apropiată de tehnicile chinezeşti cunoscute sub numele de TUI-NA decât de cele japoneze. Vom expune pe larg, în rândurile şi articolele următoare, originile şi funda-mentele teoretice şi practice ale Terapiei Yumeiho.

Terapia Yumeiho - începuturi -

Concomitent cu maeştrii japonezi care utilizau şi perfecţionau procedeele terapeutice şi artele marţiale asimilate în antichitate din cultura Chineză ( şi integrate deja în tradiţia Japoneză ) unele persoane preferau să se instruiască direct la sursă, adică în China. Revenind apoi în Japonia aceştia îşi desăvârşeau instruirea şi prin prin studiul metodelor Japoneze.
Shuichi Ohno Hidekazu pleacă la vârsta de 16 ani în China, ca ucenic la mănăstire, pentru a studia artele marţiale ( Chuan Fa, Zheng Ti Fa ) este însă atras mai degrabă de metodele de restaurare posturală de “remodelare a arhitecturii umane” şi procedeele terapeutice manuale folosite de practicanţii de arte marţiale. În consecinţă se va întoarce în Japonia (1945) nu ca maestru în arte marţiale ci ca maestru în arta reabilitării posturale şi a terapiei tulburărilor de simetrie corporală. Ulterior v-a studia o gamă largă de metode terapeutice manuale atât Japoneze cât şi din alte ţări extrem orientale. Scopul fiind căutarea celor mai eficiente modalitaţi terapeutice pentru “re-centrarea” corpului şi armonizarea funcţională a fiziologiei umane plecănd de la structurile tangibile ( muşchi, articulaţii, schelet, nervi, etc.) şi folosind procedee exclusiv manuale.
Saionji Masayuki, atras din copilărie de caligrafia Chineză şi studiind-o timp de 10 ani până la nivelul de maestru, vine inerent în contact cu scrieri antice despre medicina tradiţională chineză pe care deseori le copiază pe parcursul instruirii sale. Dintre lucrările de mare artă caligrafică îl atrag în mod deosebit cele care provin din mănăstirile Buddhiste şi care descriu metodele terapeutice manuale folosite de călugări. Dorind însuşirea şi de cunoştinţe practice caută un maestru care să-l îndrume. În acest scop vizitează mai multe şcoli de terapii manuale japoneze şi mai mulţi maeştrii terapeuţi fără a fi însă atras în mod deosebit de o metodă sau un maestru anume. Aceasta din două motive, unul pentru că nu a gasit strict ceea ce-şi dorea şi celălalt pentru că în general japonezii devenind “Chinezo-fobi” (aceasta parte din cauza războiului parte din raţiuni de mândrie naţională) au eliminat sau modificat radical fundamentul chinezesc al terapiilor manuale practicate în Japonia, fapt care venea în contradicţie cu studiul şi cunoştinţele dobândite deja de Saionji Masayuki. În anul 1975 însă, căutările sale îl duc în preajma maestrului Shuichi Ohno care, dat fiind istoricul său iniţiatic, practica exact ce-şi dorea să inveţe Saionji Masayuki. După ce-şi însuşeşte şi perfecţionează cunoştinţele teoretice şi mai ales practice ( de fapt, singurele care-i lipseau cu adevărat ) cu acceptul şi ajutorul maestrului său, concepe o metodă terapeutică structurată în 100 de procedee fundamentale, de bază, şi altele auxiliare ( circumstanţiale, complementare ) denumind metoda “ Masaj Special Oriental Divin ”. Conex procedeelor terapeutice manuale structurează şi un set de exerciţii de gimnastică profilactică şi corectiv-terapeutică denumit “ Gimnastica Divină ”. Numele “divin” fiind legat de originile “mănăstireşti” ale procedeelor şi conceptelor teoretice. După aceasta maestrul Shuichi Ohno îi recomandă să-şi deschidă propria şcoală terapeutică. Pentru atingerea acestui ţel Saionji Masayuki urmează cursuri de instruire şi acreditare ca terapeut şi ca maestru în terapii tradiţionale Japoneze, cursuri finalizate cu obţinerea licenţei de maestru în terapii tradiţionale. Odată cu obţinerea licenţei, în luna mai a anului 1981, îşi deschide oficial propria şcoală de terapie manuală denumită “ KOTSUBAN YUMEIHO “. Acesta este momentul apariţiei terapiei Yumeiho.

骨盤湧命法 - kotsuban yumeiho

"Kotsuban" 骨盤 - pelvis;

"Yu" 湧 - ţâşnire, izvor, creştere; "Mei" 命 - energie vitală; "Ho" 法 - metodă, tehnică;


Sorin Iga - Timişoara martie 2011

( Vom continua în numerele următoare )

»