Note privind practica Yumeiho®

Author tools:
Undefined
  • Diferenţa între un practicant Yumeiho® amator şi unul profesionist nu constă obligatoriu în numarul de procedee ci în principal în calitatea şi capacitatea de selectare a acestora în funcţie de cerinţele pacientului.
  • Eficienţa aplicării actului terapeutic depinde, în egală măsură, atât de calitatea şi performanţa metodei cât şi de calitatea şi performanţa aplicantului. Un instrument bun într-o mână neîndemânatică este ineficient .... valabil şi viceversa.
  • Aplicarea terapiei Yumeiho® nu are ca scop principal tratarea unei afecţiuni anume, a simptomelor evidente, ci eliminarea pe cât posibil a lanţului cauzal care a determinat suferinţa, potenţând astfel mecanismele sanogene intrinseci organismului uman. Cum putem influenţa factorii “externi” (mediul psiho-socio-familial, mediul geografic/climatic, mediul cultural, etc.) care afectează potenţialul sanogen ? Simplu .. prin relaxarea, starea de bine, indusă pacientului! Astfel acesta va fi mai adaptabil, mai tolerant, mai echilibrat. În consecinţă se vor potenţa mecanismele defensive si cele de “reabilitare-reconstrucţie”.
  • Zicala conform careia “Gândirea trece prin stomac” are un fundament fiziologic incontestabil! A se vedea sistemul nervos mezenteric (singurul sistem nervos cu adevărat autonom!), aşa numitul “creier digestiv”. În consecinţă nu trebuie să limităm aplicarea masajului abdomenului doar la pacienţii cu probleme evidente de tranzit intestinal!
  • Paradoxul terapeuticii: indiferent de valoarea recompensei materiale (suma în bani), întotdeauna terapeutul primeşte prea puţin şi pacientul plăteşte prea mult! Soluţia ar fi conceptul de “ Doctor fără de arginţi” .. Terapeutul să şi dăruiască truda în folosul pacientului iar acesta să dăruiescă terapeutului cât îl indeamnă inima. Soluţie valabilă într-o lume reală. Astăzi, în lumea iluziilor, se pune preţ şi pe cele de nepreţuit. Bine ar fi ca măcar să facem toţi, şi terapeut şi pacient, ce ne îndeamnă inima ... conştiinţa. “Problema” este că nu poţi trata nimic fără să dăruieşti iar pentru pacient este suficient să ştie să primească darul. Deci, orice terapeut adevărat este “ Doctor fără de arginţi”, altfel nu poate fi terapeut adevărat! Să nu uităm că fără Mâna Domnului a noastră mână este neputincioasă, nepricepută şi astfel putem pune preţ doar pe sudoarea frunţii, care indubitabil ne aparţine, dar este şi de .. nepreţuit ... Complicat, nu-i aşa ?
  • Când, aplicând Yumeiho, trecem cu degetul dincolo de graniţa arhitecturală a cojii, a limitei de contur a corpului, a pielii (chiar dacă, bineînţeles, se respectă integritatea tegumentului!) am intrat în spaţiul intim, lăuntric, al semenului nostru. Această intruziune trebuie făcută oarecum timid, cu respect, avansând doar pe măsură ce pacientul ni se “deschide”. Doar astfel excludem un conflict între el şi noi, conflict care ar exclude actul terapeutic. Deci încrederea în terapeut este premiza indispensabilă actului terapeutic.
  • Menken - agravarea temporară a simptomatologiei - apărută în consecinţa aplicării terapiei, deseori chiar apariţia de simptome noi, este cauza pierderii încrederii pacientului în terapeut şi a terapeutului (îndeosebi debutant), în el însuşi, în terapie. Şi totuşi exact acesta este semnul, indicele, cum că ne aflăm pe drumul cel bun. Problema adevărată constă în a avea capacitatea de a discerne între agravarea datorată abordării greşite şi cea datorată abordării corecte. În aceste situaţii se evidenţiază calitatea practicantului, astfel profesionistul anticipează agravarea şi îşi consiliază corespunzător pacientul, pe când debutantul se panichează şi deseori “pierde” pacientul. Profesionistul ştie şi când agravarea se datorează unei/unor erori în aplicarea terapiei şi îşi asumă răspunderea, pe când novicele fie nu poate concepe că a greşit, fie nu-şi asumă răspunderea. Să nu uităm că agravările sunt inevitabile atunci când terapia se aplică corespunzător, cât de intense, ce fel de manifestări, şi cum trebuie procedat pe mai departe se stabileşte la fiecare caz în parte, şi chiar la acelaşi caz de la o şedinţă la alta. Acelaşi pacient este totuşi altul la fiecare şedinţă. Pentru debutanţi recomandarea ar fi “nu răscoliţi mai mult decât poate suporta pacientul” iar pentru profesionişti “educaţi-vă simţul clinic, intuiţia”. Care sunt criteriile de stabilire cine este profesionist şi cine debutant ? Eficienţa, continuitatea (perseverenţă/devotament/dedicare) şi bunul simţ.
»